Pe Florența și pe Jeanina le-am întâlnit la București, la Asociația Magic, unde de ani buni se îngrijesc de copiii cu afecțiuni grave și de familiile acestora. Pentru că amândouă sunt zilnic în continuă mișcare, le-am abordat pe rând, curioși să aflăm cu ce visuri au plecat din locurile natale și cum arată acum viața lor, într-un ONG.
Prima vizită o facem la MagicHOME, locul căruia i se mai spune “acasă departe de casă”. Aici, Asociația Magic adăpostește părinții cu copii grav bolnavi, care în lipsa acestui loc, ar dormi pe un scaun, lângă patul de spital, în mașină sau chiar sub cerul liber. Găsesc, aici, un pat cald, în care își refac puterile, o bucătărie în care gătesc mâncare pentru la spital și tot ce au nevoie pentru a nu mai simți și alte lipsuri pe care le aduce un diagnostic grav.
De cum intri, totul arată impecabil. Curtea este curată lună și parcă fiecare fir de iarbă crește în locul său perfect. Aleile sunt frumos îngrijite, iar pe terasă sunt așezate, la umbră, o masă și câteva scaune. E atât de liniște, încât ne este și teamă să strigăm după Florența. Auziserăm că ea se ocupă de acest acasă pentru părinți și copii veniți la tratament și că este tot timpul în alertă. Ea se îngrijește de acest MagicHOME, face curățenie, schimbă cearceafuri, cazează copii și părinți, descarcă alimente și bunuri trimise de parteneri, răspunde la sute de telefoane și împachetează lunar colete pentru familiile care trec printr-o perioadă vulnerabilă.
Pășim mai mult pe vârfuri către intrarea în casă, care e undeva în spate. Prin față, doar părinții și copiii au voie să intre. S-a decis acest lucru pentru ca ei să nu intre în contact cu alte persoane și să fie, astfel, protejați.
Imediat, parcă de niciunde, a apărut în fața noastră o femeie brunetă, cu părul lung, destul de scundă și foarte firavă. Cară în brațe o cutie care îi acoperă jumătate din corp și zâmbește, de deasupra ei. Ghicim imediat că ea e Florența și ne prezentăm, iar ea își deschide brațele în semn de bun venit.
“Eu sunt Florența, dar o să îi auziți pe toți strigându-mă Polo. Așa am rămas pentru ei, de când unul dintre copiii magici din taberele noastre m-a poreclit”
Ne povestește mai departe despre acel băiețel, care în într-o zi era cocoțat pe peretele de escaladă din tabără și, bucuros că reușise să își depășească limitele, a vrut să o strige. Doar că nu mai știa cum o cheamă, așa că a strigat-o Polonic, inspirat de faptul că ea gătea pentru toți copiii magici.
Polo continuă să povestească și simțim că o leagă amintiri speciale de acel copil. Dăm să o ajutăm să ducă acea cutie imensă, dar ne refuză politicos, spune că se descurcă. Simțim că e genul de om care nu prea se întinde la discuții, așa că hotărâm să stăm pur și simplu după ea și să îi aflăm povestea din mers. Facem câțiva pași cu ea, prin curte, iar ea se apleacă să smulgă niște buruieni, crescute la tulpina unor cartofi. O întrebăm de mica ei grădină de legume și unde a învățat să grădinărească. Zâmbește din nou, se așază pe vine și povestește: „Eu muncesc de când eram mică, mică. Am crescut în satul Nenciulești, Teleorman, unde părinții mei, ca toți oamenii de acolo, munceau din greu pentru a avea din ce trăi. Plecau cât era vara de lungă la muncă în Bărăgan, la irigații și veneau toamna cu ce agoniseau. Luni întregi stăteam acasă și aveam grijă de gospodărie”.
Polo se ridică brusc. A auzit camionul plin cu alimente care oprise la poartă și se grăbește să descarce. De data asta, acceptă ajutorul nostru, mai ales că stă să plouă. Norii o fac pe Polo să își amintească, pe fugă, de o perioadă din copilărie:
“Aveam cam șase ani când am rămas prima oară singură, acasă. Părinții începuseră să construiască o casă din chirpici, dar acoperișul nu era, încă, gata. Am dormit multe nopți sub un vișin. Puneam, acolo, o saltea cu arcuri stricate și tot acolo așezam și toate lucrurile pe care le aveam. Țin minte că m-au prins acolo multe ploi, dar luam o bucată mare de celofan, o prindeam de crengi și așa mă adăposteam”
Începe să plouă și intrăm într-o încăpere, împreună cu Polo. Se uită la telefon și preia toate apelurile ratate: vorbește prima oară cu o mama disperată, care aflase de curând că fetița ei e grav bolnavă, apoi, sună pe cineva din echipă și îi spune să meargă să ia un părinte și un copil de undeva, să îi ducă la spital. Apoi, transmite altui coleg să verifice dacă la Home-ul din Timișoara au părinții tot ce le trebuie. Sunt 18 MagicHOME-uri în total, în România, Chișinău și Austria, iar Polo știe tot timpul ce se petrece în fiecare dintre ele.
Încercăm să reluăm, cu ea, firul poveștii. Polo intuiește ce ne dorim să aflăm, doar a lucrat în poliție, mulți ani.
“La 14 ani, am venit la București. Știam să am grijă de mine, învățasem să mă descurc cu mâncarea. Am continuat școala, iar o perioadă am lucrat la APACA. Apoi, au urmat anii din Poliție, dar experiențele trăite în copilărie nu s-au estompat vreodată. Eu chiar nu am uitat de unde am plecat și am avut mereu în mine dorința de a ajuta și de a fi aripă pentru cei greu încercați. Timp de patru ani, am fost voluntar la Asociația Magic. Lucram în Poliție, dar oricât de obosită eram, la sfârșitul zilei, faptul că puteam da sens unor vieți, aici, însemna enorm pentru mine”
Într-o zi, a preparat un tort pentru o fetiță pe care o cunoscuse la Institutul Oncologic București. Voia să sărbătorească, împreună cu Ionela, un an de la transplant, un an de când micuța începuse o nouă viață.
“În acea zi am cunoscut și omul din spatele acestui vis, Magic, care mi-a zis: noi facem o tabără pentru copii bolnavi de cancer. Vii să le gătești? Ceva m-a făcut să spun DA. Și iată-mă, azi, trup și suflet, aici”
Cerul se înseninează, iar Polo o zbughește afară. Are, într-un colț de curte, câțiva iepurași pe care îi hrănește și îi răsfață zilnic cu tot felul de cuvinte dulci. Ne spune că urmează să vină un copil de la spital și vrea să îi gătească mâncarea preferată, așa că ne retragem. O privim, în timp ce ne îndepărtăm cu mașina, cum intră în grabă în casă. Și parcă vedem imaginea unui copil care, deși greu încercat, primește aici nu doar o casă și o masa caldă, ci și multă iubire și dăruire necondiționată.
Cerul se luminează de de tot până ajungem în centrul Bucureștiului, unde urmează să ne vedem și cu Jeanina. Despre ea, aflaserăm că e un veritabil Excel. Ea planifică ședințe, stabilește modul de comunicare și e neobosită când vine vorba să meargă să le vorbească, oamenilor, despre misiunea Asociației Magic.
Ne întâmpină chiar la ea, la intrarea biroului. E cam la fel de firavă ca Polo, zîmbește larg și ne întinde mâna. Nu pare să aibă nici ea prea mult timp liber, dar ne invită să luăm un loc și ne punem pe povestit. Ne spune că e fericită când vorbește cu cineva de acasă, de la Teleorman, pentru că simte de fiecare dată că e mai aproape de locurile în care a copilărit.
“Eu am crescut într-o familie modestă, dintr-un orășel de provincie, unde oamenii nu prea îndrăzneau să viseze”, își începe ea povestirea.
Îi urmărim mâinile care gesticulează, relaxat, de parcă ar vrea să își deseneze povestea și încercăm să ghicim dacă nu cumva s-a născut cu această dezinvoltură. Până la urmă, nu oricine poate susține cu atâta exactitate și naturalețe, comunicarea Magic. Lumea o știe drept purtător de cuvânt al asociației, omul care răspunde oricărei întrebări, oricând.
Râde. “Trebuia să mă vedeți în urmă cu 15 ani. Eram atât de timidă, încât, uneori, simțeam că paralizez. Nu îndrăzneam nici să ridic privirea, darămite să iau cuvântul. Pot spune că am fost un copil aproape mut. În adolescență, însă, am avut noroc să întâlnesc profesori care m-au ajutat să prind glas”
Face o pauză și ne arată cursurile la care s-a înscris zilele acestea. Sunt cursuri de perfecționare în comunicare socială și seminarii de fundraising. Ne spune că tot timpul simte nevoia să învețe, pentru că așa reușește să înțeleagă și să fie aproape de nevoile copiilor din Magic.
Jeanina începe să închidă din taburile care sunt înșirate cu zecile, pe laptop. Se vede treaba că este o fire extrem de organizată și meticuloasă și are o atenție distributivă.
Și, cu ce gânduri ai plecat din Teleorman? O provocăm noi. Zâmbește din nou. “Eu visam să fac politică, de aceea am și studiat științe politice. Până la mine, nimeni din familia mea nu ajunsese la facultate, nimeni nu învățase o limbă străină și, evident, nimeni nu visase să intre în lumea politică. Dar, până am terminat facultatea, s-au mai schimbat ambițiile”
În jurul nostru, e o continuă mișcare. Sunt ceilalți oameni din Magic, care vin de dimineață și pleacă doar ca să își tragă puțin sufletul, căci sunt conectați în permanență cu lucrurile care se întâmplă aici.
“Uite! ne întrerupe Jeanina gândul, arătându-ne telefonul, avem un grup de whatsapp unde ținem legătura în permanență. Aici ne și împărtășim, de multe ori, emoțiile. Oricum, nu ar exista nimic, aici, fără emoții. Nu e om, în Magic, care să nu fie mânat de dorința de a ajuta cât mai mult fiecare copil bolnav, fiecare părinte”
Polo tocmai postase, pe grup, o poză cu copilul pe care îl aștepta dimineața cu mâncare, la Home. Toți oamenii din echipă știau că micuțul nu prea mănâncă și se bucurau acum, la unison, de reușita lui. O vedem pe Jeanina că pică pe gânduri și ne răspunde înainte de a o întreba ceva: “Da, astea sunt momentele care ne dau forță să continuăm!”
Mai rămânem cu ea puțin, cât trimite un email cu indicații pentru fotografiile ce urmează să fie postate. Ne povestește apoi de perioada în care a lucrat în multinaționale. Și imediat se luminează. “Eu făceam voluntariat în timpul liber. Pentru mine, voluntariatul a fost felul meu de a fi recunoscătoare pentru tot sprijinul pe care l-am primit de-a lungul timpului. Încă sunt convinsă că nu aș fi omul de azi fără toate mâinile de ajutor care mi s-au întins la momentul potrivit. Prin voluntariat, îmi doream să ofer și altora ce primisem eu. La Magic, am venit prima oară tot ca voluntar. Ajutam în taberele create special pentru copiii grav bolnavi și oriunde mai aveau nevoie. Cred că abia în MagiCAMP am văzut pentru prima dată ce înseamnă să te bucuri cu adevărat de viață.. Să îi vezi pe copii cum zâmbesc din toată inima și aleargă, liberi, după luni întregi de tratamente în spital, este un dar pe care simți că vrei să îl întorci. Și am primit această șansă, când mi s-a propus să mă alătur echipei.”
Pentru o clipă, uităm că suntem jurnaliști. Stăm trei oameni la o masă, într-un birou din București și nu ne gândim decât la momentul în care vom da aceste povești mai departe, către oameni care poate vor începe să creadă și ei în magia pe care am descoperit-o aici.
Asociația Magic are în grijă peste 5.000 de copii cu afecțiuni grave și toate proiectele sale gravitează în jurul lor și al familiilor acestora.
Află mai multe despre activitatea Asociației Magic și despre cum te poți implica și tu, aici:
Web: asociatia.magic.ro
FB: asociatiamagic
IG: asociatia_magic
