Clădirile, cândva impunătoare, unele monumente istorice, au devenit, fără să se vrea, simbolurile distrugerii și al nepăsării. Cândva o ruta tranzitată zilnic de sute de persoane, calea ferată care leagă reședința Teleormanului de cel mai sudic punct din România a ajuns pradă buruienilor și chiar arbuștilor, care cresc pe alocuri metri întregi în înălțime.
Buruienile au invadat și gara din Zimnicea, monument istoric ridicat în anul 1901. Cândva un simbol al orașului, locul unde sute de oameni forfoteau zilnic a devenit o ruină dezolantă: gemuri sparte, băncile de pe peron lipsă, iar peronul împânzit de buruieni. Altminteri, toată clădirea este înconjurată, parcă în mod protector, de plantă cunoscută popular drept „colții-babei”, devenind parcă locul pașilor pierduți, pentru că numai un rătăcit poate ajunge în acel loc parcă încremenit în timp.
Dacă arunci o privire printre geamurile sparte, te simți că într-un film de groază, așteptând parcă să apară o creatură supranaturală, o fantasmă din vremuri demult uitate. Mărturie a încremenirii în timp stă și ditamai semnul cu litere de-o șchioapă, care anunță că edificiul este dotat cu un POST PUBLIC DE TELEFON INTERURBAN AUTOMAT.
Spre deosebire de gara din Zimnicea, clădirile gărilor din Smărdioasa sau Țigănești arată ca după un bombardament intens: aici geamurile au dispărut cu tot cu tocuri, nu mai există uși, din pereți au fost smulse cablurile sistemului electric iar tot mobilierul a fost distrus și luat. Cu toate acestea, clădirile rezistă cu stoicism intemperiilor, având o structura de rezistență puternică, conferită și de cărămizile cu care au fost ridicate.
La aproape un secol și un sfert de când a fost inaugurată (121 de ani mai exact), gara din Zimnicea ar putea fi oricând repusă în valoare ca și cum ar fi ridicată în urmă cu doar câțiva ani, însă nu ar avea cine să o mai folosească. Rămâne doar o bucată de istorie înconjurată de fantasmele vremurilor demult uitate.
